(La) Revedere

Nu l-am mai văzut de aproape un an. Nu ştiu dacă el s-a mai gândit la mine, eu am încercat să-l uit şi să şterg toate amintirile legate de el.

Am încercat să uit cum am locuit împreună, cum ne-am plictisit împreună, cum am împărţit pe alocuri acelaşi pat şi continuu aceeaşi cameră, cum îl vedeam umblând prin florile mele în fiecare zi. Am uitat cum, fără să vreau, era peste tot; în vinul din cană, în calculatorul meu, în caietele de cântece. Am uitat cum am încercat să mă despart de el cu orice preţ şi cum am reuşit într-un târziu.

Întâlnirea a fost una bizară, la metrou la Unirii. Eu - aşteptând metroul, abătută, neatentă. El - venind spre mine cu paşi mărunţi şi siguri, pe peron. Eu - având un sentiment de repulsie la vederea lui. El - unul de nepăsare, trecând prin faţa mea. Am făcut un pas în spate, mi-am ferit privirea şi mi-am dorit să nu-l mai revăd niciodată.


M-am reîntors la ale mele şi ne-am văzut fiecare de drumul lui.

Adio, amice!

Mai mult decât fotbal - Liverpool

Weekend-ul trecut a avut loc Întâlnirea naţională Liverpool FC România, la Braşov. Întrunirea mi-a demonstrat că se poate şi civilizat, că poţi suţine cu eleganţă o echipă, că formaţia cormoranilor este mai mult decât iubită şi în România. 

Peste această întâlnire a domnit un sentiment comun: acela de apartenenţă. Am văzut prietenie şi respect, pasiune, amabilitate, mult şi bine-venit simţ al umorului, jovialitate, fairplay, energie. Pe scurt, oameni faini tare, din toate colţurile ţării. Mi s-a confirmat faptul că suporterii lui Liverpool sunt altfel, frumos de altfel :) Susţin o echipă cu istorie în spate, purtată de suporteri mai departe cu o pasiune ale cărei motive intrinseci îşi au rădăcinile în fotbalul în sine, ca joc. 

Bucharest Brigade s-a strâns cu mic cu mare vineri dimineaţa, în Gara de Nord şi-am plecat spre Braşov. Cu poveşti, cu glume, cu fum în vagon şi (pe alocuri) mâini prinse în uşă (get well :p), ne-am trezit coborând din tren cu Liverpool boys are in town pe buze :) În cadrul LFC Romania Cup, care s-a disputat vineri şi sâmbătă, băieţii au reprezentat capitala cu brio şi într-adevăr există un cuvânt care le poate caracteriza jocul: determinare. Şi ca să fie treaba treabă, au adus şi cupa cu ei la întoarcere :) Felicitări, băieţi! 

Serile au fost pline de cântece intonate de toată lumea, am avut momente când mă treceau fiori (plăcuţi) de la atmosfera creată. Locul în care ne-am strâns a fost decorat din cap până-n picioare, roşul plutea în aer :) Într-una din seri ne-au încântat urechile Stike&Radu cu cântece Irish&Liverpool. Băieţii au reuşit cu o chitară, un flaut şi două voci (care mai mult ca sigur cândva au fost puse bine la treabă) să facă o atmosferă de zile mari. 

Respect pentru participanţi şi organizatori şi să ne vedem cu bine şi la următoarele ediţii :) 

YNWA

Inspiraţie, creaţie, inspiraţie

Ce-i cu inspiraţia?

Ce, când, cum, de ce o provoacă? De ce apare şi dispare în mod subit?

Îmi amintesc de perioadele în care mă chinuiam să compun un cântec mult şi bine; până nu venea momentul, cântecul se lăsa mult aşteptat. E, şi când venea momentul, cântecul era gata în câteva clipe. Ca un foc făcut din crengi uscate de brad, care se aprind şi se săvârşesc la fel de repede.

A nu se confunda cu „a fi inspirat să”, „a avea inspiraţia să”, „o alegere inspirată”, „a se inspira din” etc. Mă refer aici strict la momentele de creaţie, de exaltare. La momentele de avânt, forță, entuziasm creator; complex de idei creatoare, stare de maximă tensiune creatoare, cum spun dicţionarele. Îmi pare că-s absolut penibile articolele pe care le văd apărând pe Internet, despre paşi prin care să ai mai uşor inspiraţie. Bullshit. Sunt de părere că aşa ceva nu există. Ca şi cu talentul: îl ai sau nu. Am convingerea că nu poţi să devii talentat prin nişte paşi sau etape (deja vorbim de muncă aici).

Aşadar, dacă nu putem deveni inspiraţi, cum ne alege inspiraţia? E legată de suflet sau de minte? Ceea ce cred cu tărie este că probabil are legătură cu o minte odihnită (atenţie, nu aerisită!). Uitându-mă în urmă la actele mele de creaţie, când nu lucram şi eram mai fără griji şi responsabilităţi, eram mult mai creativă şi implicit mai inspirată. Hopa! Am dat fără să vreau de o legătură frumoasă: creativitate – inspiraţie. Şi aici: cine determină pe cine? N-aş putea spune. Dar sunt nişte întrebări la care merită să reflectăm, măcar atunci când ploaia ne ţine în casă. :)

Ei bine, am cam ajuns la o singură concluzie: fericiţi cei cu inspiraţie!

P.S.: Îmi doream de multă vreme să scriu ceva pe tema asta, dar n-aveam inspiraţie :) Am lăsat-o baltă şi iată cum îmi alunecă mâna pe claviatură în timpul unui curs (care din păcate nu-mi captează atenţia) la facultate. Îmi doresc de şi mai multă vreme să scriu o carte şi am convingerea că acel moment va veni şi că nu mă voi (mai) opri din scris.

Mostrorex autentic

Numai mie mi se par psihotice colindele de la metrou? Cred ca e inadecvat sa iti urle in urechi by default un CD cu cantece (in curand le voi invata), chiar si de sarbatori. Cum suntem la metrou? In principiu nu mergem zilnic in plimbare, sa vizitam vreun loc prin Bucuresti, ci suntem pe fuga: obositi, stresati, grabiti, frustrati, pe ganduri, in intarziere si cum mai vreti voi. Senzatia lasata nu sare prea departe de colindele tipate in metrou de cersetori. Sa nu mai vorbim de colindele alese, care se vor a fi autentice. Intr-unul din ele, un copil care sustine notele foarte bine si din a carui voce putem deduce cu usurinta ca are 10-12 ani, spune cuvintele din cantec cu "l" in loc de "r", pentru a crea iluzia ca este un copilas cel care canta, puritate etc. Rezultatul e, zic eu, penibil. 

Ce mi-as dori eu de la Mostrorex? Nu colinde, ci trenuri mai dese, aer conditionat functional, ferestre rabatabile la toate trenurile si conductori mai abili. Macar astea, raportate la tarifele practicate. Autentic, nu?

Adieri de primavara - primele plimbari :)

26 februarie, duminica faina la vreo 6 grade maxim, pe langa frigurile trase, e clar mana cereasca. 

Mergand in metrou, ma gandesc ce-o mai fi cu motorasul meu saracul, care a facut iarna afara, acoperit, dar tot afara este. Imi trec prin minte imagini din plimbari, senzatii, surprinderi, sentimentul acela placut de stat in sa si de film care se deruleaza la viteza decenta, cat sa ai timp sa joci in el.

Pun mana pe telefon, ii intreb pe prietenii mei dragi daca sunt acasa sa ma duc sa iau gaza din curtea lor, intreb daca e nevoie sa fac rost de o lopata, imi spun ca au ei (curtea arata ca orice loc din Bucuresti dupa ninsoare), ma urc intr-un taxi, pentru ca nu mai am rabdare sa atespt autobuzul care trece rar, si in zece minute sunt acolo. Ceberica este neclintit, incepem sa-l dezbracam :) Usor usor ii facem carare sa-l scoatem la asfalt si urmeaza un moment magic, prima cheie :) Stiind ca anul trecut l-am legat la o masina sa-i dam viata, fiindca nu i-am dat jos bateria, si ca nici anul asta nu i-am dat-o jos (asa invat eu din experienta :)) ), dau sa plec spre o benzinarie, sa cumpar niste cabluri. Si totusi, ce-ar fi daca... Ceberica e baiat cuminte si porneste la prima cheie. Incredibil. Tip de bucurie. Mi-a fost dor de sunetul asta. Dor rau de tot.

Acum pot sa il duc la mine, sa-l stiu sub ochii mei pana se mai incalzeste. Plec in graba spre casa, sa am timp sa-i deszapezesc locul pana se lasa frig. Numai ca drumul ma imbie si soarele la fel, asa hotarasc ca ceberica isi merita din plin prima plimbare pe anul asta. Mergem cat se poate pe drumul vechi spre mare. Cat ne permit baltile, gropile din spatele lor, cetatenii care arunca zapada in strada, cauciucurile, care ma mir ca nu m-au lasat pana acum si bineinteles frigul.

Incep sa cant in casca, in jur totul e alb, e multa lumina de la zapada, e o senzatie noua, ciudata si frumoasa totodata. Treptat frigul nu-mi mai permite sa ma bucur de plimbare, asa ca undeva pe la Fundulea fac cale-ntoarsa si-l duc pe ceberica acasa in siguranta.

O zi de poveste :)

3 martie, sambata insorita, as zice chiar vreo 9 grade afara, ceva mai putina zapada. Hotarasc sa ii fac lui ceberica ultimul drum cu papucii vechi, il asteapta unii noi si frumosi. Si plecam la drum, agale :) Zapada, lacuri inghetate, pescari la copca, biciclete, catei, trenuri, pasari, si, desi frigut, muuuult soare. Drum lin, masini aproape ioc, si senzatia aia faina, ca lumea e a ta, desi faci un lucru simplu.

Ma opresc sa mai trag un hanorac pe mine, un biciclist ce vine din sens opus se opreste si-mi face o poza ;)) Ii fac si eu cu mana, sa iasa poza in vreun fel. Imi continui drumul si simt ca mi-era al naibii de dor sa fac asta, sa merg si sa am mintea atat de limpede. Uneori simt ca, desi atentia mi-e solicitata la maxim, mi se pun gandurile in ordine. Ce poate fi mai placut decat sa mergi, nealergand dupa nimic, si sa savurezi drumul, natura in orice stadiu al ei, locurile, oamenii. De cate ori opresc sa intreb daca "pe-aici e bine" dau de oameni senini si glumeti. Pe alocuri mai trag cate-o injuratura in casca pentru lopetile care dau zapada in strada.  Ajung la Drajna cu mare pofta de o ciorbita pe care o si savurez pe indelete. Oamenii - primitori si veseli. 

Se lasa frigul si se si innoreaza, pe cai, si inapoi spre casa. Ceberica e din nou in lumea lui.

Respect si atentie in trafic

Pentru ca si motociclistii au familii si prieteni la care trebuie sa se intoarca in siguranta.

Pentru ca pe 4 roti nu ai mai multa prioritate.

Pentru ca mersul pe o motocicleta nu ar trebui sa se transforme intr-un act de curaj in trafic.

Pentru ca o viata luata ramane o viata luata.

Pentru ca o pasiune trebuie sa ramana neatinsa de frustrari, stres si nervi intinsi la maxim.

Pentru ca motocicleta este un autovehicul in toata regula ;)

Pentru ca agresivitatea in trafic poate avea consecinte grave.

Pentru ca suntem fragili si neprotejati de vreo caroserie.

Pentru ca o clipa de neatentie ne poate costa totul.

Pentru ca si eu, la randul meu, ofer respect si atentie in trafic.

Mai jos cateva campanii foarte inspirate pe tema asta :)

Nu exista printi, dar exista cai albi :)

Toate statuile de zei au paie inauntru

Intr-o dimineata ma indreptam grabita si zgribulita spre metrou, dar oricat de grabita as fi fost, nu am putut sa nu aud un nume, "Diana".

Sa aprofundam subiectul :) In tarculetul din fata blocului in care tinerii si pensionarii isi scot insotitorii fara grai la plimbare, o babuta cocosata isi striga precipitata cainele, ghiciti cum? Dianaaa :) Mare mi-a fost mirarea cand a luat-o in brate, a pupat-o, si din nou i-a spus pe nume (a nu fi inteleasa gresit, iubesc animalele, numai ai mei stiu saracii cate le-am dus acasa si cu cate m-au dat afara :)) ). Dar nu inteleg in ruptul capului cum poti sa pui un nume de zeu unui caine. Daca ar fi fost un caine de vanatoare mai mai ca as fi priceput :) Dar catzelul cu pricina era un biet soricar.

Asadar, daca va hotarati sa luati pe langa casa voastra un suflet mai mic si sunteti in pana de idei, va propun urmatoarele: Kali, Zamolxis, Afrodita, Shiva, Osiris, Lakshmi, Zeus, Thor, Hera, Vishnu, Apollo, Minerva, Hades si lista poate continua :)

Servetelele si dragostea

Zilele trecute, la serviciu, mi s-a intamplat sa aud un lucru frumos :)

Un baiat care lucreaza in apropierea mea vorbea cu o fata care lucreaza in apropierea lui :)
La un moment dat aud urmatoarea intrebare din partea lui: "Ai sa-mi dai un servetel? Ca aveam si eu in geaca un pachet, da' mie mi le ia Claudia pe toate" (Claudia fiind iubita lui). Raspunsul colegei lui a fost urmatorul: "Pai n-o certi?".

Iar raspunsul lui a fost acesta: "Pai ce dracu' sa fac, daca o iubesc..."

A fost una dintre cele mai frumoase declaratii neintentionate pe care le-am auzit. :)

Eminescu si generatia Pokemon

Ma intorceam azi destul de aiurita si de obosita de la serviciu si aproape ca dormeam in metrou, cand fara sa vreau m-a trezit ceva. Un grup de dudui care urca la Romana, la vreo 15 ani, machiate de seara la ora 14, mai galagioase decat doamna care ne spune mereu in difuzoare ce statie urmeaza, cu bretoane care le acopera fata, cu incaltaminte cu 2 numere mai mare si cu un ras aproape hidos. Am uitat sa precizez laitmotivele din discutia lor, sau cel putin ce ajungea la mine: "da fattaaaaaa" si "beleaaa".

Cand tocmai era sa adorm la loc bufnesc toate in ras si se aude una dintre ele "Iete faaa pe Creangaaaaa". Iarasi rad toate. Intr-un final, se aude totusi una dintre ele: "Nu e fata Creanga ce dreaq, e Eminescu". Am fost de-a dreptul socata sa vad ca totusi una din aratari l-a recunoscut pe bietul Eminescu.

Daca mergeti cu metroul stiti prea bine ca in perioada asta, pe agatatorile de care ne tinem, sunt prinse imagini cu Eminescu si cu Tepes zambind, e o reclama la nu stiu ce ziar.
Ce pot sa spun... Mi-era rusine de rusinea lor.
Rusine...